Dacă ai impresia că..
- ai o viață grea și e firesc să îți plângi de milă
- gândești foarte profund, dar ceilalți parcă sunt orbi și nu văd asta
- nu mănânci suficient de vitaminizat, cum spun cărțile și miile de articole de pe net
- nu ai o cameră prea drăguță, pentru că ai tăi părinți refuză să îți schimbe mobilierul, așa cum i-ai rugat de mii și mii de ori, sau că nu ai suficiente haine și mai ales nu sunt Nike, Puma, Adidas ori Le Coq Sportif, ca să fii și tu ‘în rândul lumii’
- nu te plimbi destul prin alte țări, ca alții, pentru că ai tăi părinți nu înțeleg cât de important este să strângă cureaua, ca să te ajute să îți ‘deschizi orizonturile’
- intimitatea îți este atacată de vecini curioși, care se uită prin gard (sau te privesc cu coada ochiului cum îți intinzi rufele în balcon)
- aerul e prea poluat și pomii au început prea devreme să își schimbe haina- semn că începe netrebnica de școală 😀
- franceza, germana, engleza.. sunt limbi teribil de grele, iar timpul tău e oricum prea limitat ca să mai ai chef și de ele,
- mama ta nu îți face (sau cumpără) prea des dulciuri, iar tatăl tau insistă prea mult să îți vezi lungul nasului, atunci când uiți să vii acasă la ora potrivită, sau să răspunzi politicos
.. atunci, cu siguranță nu ai citit “Jurnalul Annei Frank”!!
Dacă s-ar fi întâmplat asta, ai fi înțeles că și prin anii ‘’40 erau copii care gândeau profund, poate la o vârstă mult mai fragedă decât a ta, și că aveau o viață cu adevărat chinuită. Dar nu se văicăreau, ci acceptau cu stoicism situația, și nu le era sub nicio formă la îndemână să o schimbe cumva.
Ei erau într-adevar deprivati de multe, comparativ cu tine (poate): mâncare puțină, veche, și în niciun caz nu puteau crâcni că n-ar fi gustoasă, sau să o refuze.
Tot ei, ar fi dat orice să aibă o cameră pe care să nu o împartă cu nimeni, chiar și având piese de mobilier vechi, dar să se poată bucura de intimitatea la care orice copil are dreptul.
Și-ar fi dorit și ei haine, fără a mai conta marca, doar să fie pe măsura lor, nu mici, sau vechi și ponosite.
Ei ar fi vrut să nu fie plimbați prin lagărele țărilor ‘străine’, pentru că lumea lor dinainte era suficient de largă și mai ales, calmă.
Și ar fi vrut atât de mult să stea lângă familiile lor, nu în camere comune, reci și mizere, unde chiar nu aveau intimitate și nici nu erau tratați ca fiind oameni.
Tot ei își doreau cu ardoare să poată merge din nou la școală, să învețe limbile străine, istoria altor popoare, sau chiar matematica uneori atât de-ncâlcită.
Școala era pentru ei ca un vis! În ea își puneau toată speranța, pentru că era însăși amintirea zilelor frumoase și bune, dar și speranța în apariția unor noi astfel de zile..
Pe-atunci, dulciurile erau cadouri cu valoare aproape inestimabilă, pe care le consumau cu măsură, și tot pe-atunci erau oameni care apreciau cu adevărat un cadou, oricât de mărunt..
Erau copii care înțelegeau când întreceau măsura și își puneau singuri limite.
Erau copii cu o conștiință curată, care țineau cont de sugestiile părinților, care iubeau viața și voiau să se bucure de ea, dar nu li se permitea.
Erau copii care voiau să privească cerul, să asculte păsărelele, să culeagă flori, să se plimbe fără teamă pe stradă și fără a fi stigmatizati pentru că au o religie sau alta.. Continue reading →
