Toate femeile își doresc să se căsătorească. 😉
E adevarăt că spun o generalitate, pentru că mai sunt și excepții, dar de cele mai multe ori căsătoria este un vis de fetița ce se vrea a fi împlinit, prin prisma filmelor cu final fericit, văzute la tv în copilărie.
Nici bărbații nu sunt prea diferiți; poate doar vârsta la care încep să simtă și să recunoască fățiș acest adevăr este alta!
Și mulți oameni, atât femei, cât și bărbați, speră în tăcere ca mariajul să fie garanția fericirii lor.
Constată apoi, cu uimire, că acesta nu poate menține stadiul minunat de la început.
Deși totul pare atât de fascinant și își doresc atunci să îmbătrânească împreună, ținându-se de mână :), ușor-ușor dorința aceasta dispare în ceață..
Idealurile ce se credeau a fi comune se îndepărtează, așteptările se înmulțesc, dar multe nu se împlinesc, dezamăgirile cresc și ambii parteneri vor să schimbe ceva: fiecare pe celălalt, uitând de ei înșiși!
Renunțările acoperă liste întregi, luptele se aprofundează, și ori unul cedează mereu, ori nu o face nimeni. Sau.. se cedează mult prea târziu, când deja oboseala se instaurează în suflet.
Pentru că, de obicei, unul vorbește, iar celălalt aude, dar nu ascultă.
Și.. deși la început erau zâmbete, priviri cu subînțeles și comun acord, acestea sunt înlocuite cu oboseala interioară si indiferența, până la renunțarea la a-și spune punctul de vedere și la a lupta pentru propriile idealuri.
Sau.. la fel de des, apar egoismul, neîncrederea, lipsa oricărui entuziasm privitor la binele relației și chiar dezgustul față de tot ceea ce înseamnă partener ori familie.
Care să fie motivul?
De fapt, pot fi atât de multe, încât nu e de mirare că rata divorțurilor crește constant.
Dar, și mai interesant: foarte mulți nu divorțează, ci aleg să nu ofere libertatea celuilalt și să continue, răniți și fără niciun chef de viață, ceea ce au început- degradarea sufletului și minții. Un așa-zis compromis permanent, de cele mai multe ori devenit obișnuință de viață.
Și totuși.. cum se produce un asemenea decalaj, care să determine un om a lua o decizie care să-i schimbe și oficial viața, nu numai in interiorul său, ori numai interior, și voit nu și oficial?
O să enumăr cauzele cele mai evidente și generale (deși știu foarte bine că nu sunt expert, ci doar o fire analitică, căreia îi place să spună lucrurilor pe nume), rămânând ca fiecare dintre voi să-și analizeze propria situație, dacă este cazul.
Sinceritatea personală, chiar și numai in forul interior, înseamnă un mare curaj, care te poate ajuta să fii tu!
Așadar… motivele ar putea fi:
–Schimbarea modului de a gândi, ce intervine odată cu înaintarea în vârstă.
–Temperamentul foarte diferit, căruia nu îi dăm prea mare importanță, la începutul relației.
–Comunicarea, pe care nu știm cum să o susținem activă, așa încât să ne ajute, și nu să ne încurce..
Cu siguranță, și comunicarea trebuia să facă parte din materiile de studiu, pentru că este prezentă zilnic în viața noastră, dar.. într-un mod defectuos. Poate așa am fi știut să ne abținem a critica și jigni, în loc să încurajăm și susținem.
–Decalajele psihice, neașteptate și nebănuite, cărora unul dintre parteneri constată că nu le poate face față.
–Netrasarea mentală a unor calități importante pe care dorim a le avea un partener.
–Neputința adaptării la o situație nouă de viață.
-Dorința de a deține controlul absolut al relației.
–Neexistența unor pasiuni sau obiceiuri comune, suficient de puternice.
–Incapacitatea de a vedea partenerul ca pe prietenul, egalul și, de fapt, reflecția ta.
–Necunoașterea modului de a gândi al celuilalt.
–Lipsa bunăvoinței de a-l ajuta și aștepta pe celălalt să se dezvolte.
-Falsitatea în comportament și sentimente, generată de diferite interese.
–Lipsa dorinței/neputința de a cunoaște și înțelege ce poate accepta din ceea ce inseamnă cel ce-i este partener.
-Graba spre mariaj, înainte de a îndeplini cât mai multe din punctele enumerate anterior.
Mariajul nu se transformă singur într-un miraj.
E nevoie de doi oameni plini de curaj, aflați în mod constant în același carusel: o încercare nebună de a-și păstra entuziasmul și de a se bucura de prezența reciprocă, de apreciere verbala și faptică, de gânduri spuse și înțelese, de răbdare dovedită, asumare a tuturor celor bune și rele și putere de iertare, recunoaștere a greșelilor și, mai ales, ascultare activă.
Dacă omul de lângă tine îți dă voie să fii tu, fără a cere deloc acest drept, dacă poți să spui ce gândești și să simți că nu ești singur, în ciuda diferențelor de opinie, dacă îți acceptă nebuniile și tu poți face același lucru, dacă ia atitudine în favoarea voastră, și nu a orgoliului său pentru a-i mulțumi pe ceilalți, dacă te poate face să zâmbești și nu să vrea a-ți provoca plănsul, doar pentru a-și dovedi ‘măreția’, atunci fă-i loc în inima ta, oficial și sufletesc.
Dacă ai îndoieli și el/ea nu depune efortul de a le spulbera și totuși nu te zbați să schimbi ceva, ți-ai ales singur moartea sufletească și o meriți.
O relație înseamnă multă muncă, depusă continuu și constant. Înseamnă să te glisezi puțin, fără a uita să te îndrepți atât în direcția dorită, cât și spre aceea necesară partenerului. Înseamnă să nu uitați să vă ajustați permanent atitudinile, așa încât să vă dezvoltați.
Înseamnă a clădi, nu forțați de nesiguranță, neîncredere și indiferență, ci pentru că vreți amândoi să ajungeți sus.
Înseamnă cât mai multă încurajare și susținere, adaptabilitate rapidă la schimbare și nerenunțare la speranță și sine, de ambele părți.
O relație înseamnă doi oameni uniți, care înțeleg clar că sunt de aceeași parte și aleg să treacă peste momentele de nesiguranță și să caute mereu o direcție comună.
Și.. cum e atât de greu să îndeplinești toate aceste condiții, multe relații se pierd în neant.
Răniți iremediabil de partener, sau chiar reciproc, faptele și vorbele ajung să nu mai coincidă planurilor făcute la început, iar drumurile se pot despărți.
Așa-zisul vinovat nu se poate stabili și nici nu are sens să te chinui a-l căuta.
În final, rămân doi oameni răniți, care au nevoie doar de compasiune, putere de vindecare, curaj să o ia de la capăt și, mai ales, speranță și multă iubire de viață.