Ne-am întâlnit ca dintr-o întâmplare.
Ne-am deschis sufletul și am început să recunoaștem rapid Asemănările ce ne uneau iremediabil..!
Am uitat c-ar putea fi și Deosebiri. Probabil ele erau acolo, dar ce sens avea să ne pierdem în amănunte nesemnificative?!! 😀
Nu ne-am gândit nici la Schimbări. Am crezut că așa suntem și așa vom fi: tineri, frumoși și plini de farmec.
Ne zâmbeam des și ne plăcea să ne admirăm reciproc zâmbind. 🙂
Curând, deosebirile au început să prindă contur și nu ne-am mai plăcut atât de mult. Mirajul pălea.. 🙁
Căutam atent zâmbetul ce cândva ne-a vrăjit, dar deosebirile nu ne dădeau pace și parcă nici timpul nu mai stătea în loc, ca mai demult.. Oare el nu a Obosit??
Nu știam ce să facem: să încercăm să-l oprim, sau să ne bucurăm de trecerea lui?
Ai ghicit: n-am putut să-l oprim și nici să ne bucurăm nu am găsit Timp..
Oare unde s-au ascuns asemănările? Și de ce nu mai puteam accepta alt punct de vedere și nu mai voiam deloc să facem concesii?
Speranțele le-am înlocuit încet-încet cu dezamăgiri, deși continuam să fim surprinși uneori de comportamentele frumoase, reciproce.. o floare, un cadou neașteptat, o glumă bună, grija și candoarea..
Dar.. de ce simțeam mereu că lipsește ceva?
Scenariul părea să semene puțin câte puțin cu cel al prietenilor, rudelor sau părinților. Și când te gândești că mereu ne spuneam că noi nu vom face aceleași greșeli!
Întrebare retorică:
Să ne bucuram cu ceea ce avem, sau să nu ne sfiim a trăi o nouă iubire ?