Sunt născută la 19 septembrie 1976, în localitatea Starchiojd, județul Prahova – locul unde am început să mă formez, ca om :).
Absolventă a Liceului Pedagogic din Ploiești, promoția 1995 – am profesat la început ca educatoare, iar mai târziu ca institutor I, având gradul didactic II (pe rând, la Casa de copii din Vălenii de Munte, apoi la alte două grădinițe- din Starchiojd și respectiv București).
Licențiată în comunicare și relații publice, promoția 2007 ( Facultatea de Litere, Universitatea București).
Îndrăgostită de domeniul psihologie, disciplină studiată atât în liceu cât și în facultate, dar și de comunicarea eficientă dintre oameni, în ultima perioadă sunt din ce în ce mai preocupată de stăpânirea unor cunoștințe  mai vaste în aceste două domenii.

Din vara anului 2011 locuiesc în Olanda. 

Gata cu biografia “oficială”! 🙂

Sunt multe de spus despre un om, dar poate cel mai complicat este să vorbești despre tine, așa încât să fii bine înțeles. Și totuși, o să mă risc! 🙂 )

Sunt un om tânăr și.. pot spune că acum visez mai mult decât oricând, cu ochii deschiși, să îmi îndeplinesc dorințele de suflet, să transform în realitate toate acele gânduri, imagini, sentimente, emoții.. și mă zbat să-mi urmez mereu glasul inimii.

Am răbdare să aștept și înțeleg că uneori nu se poate întâmpla exact cum aș dori, dar prefer să iau decizii decât să fie mult prea tarziu. Îmi place să acționez, dar nu în pripă, ca atunci când eram copil.. 😀 , și ador experiențele noi de viață, care contribuie la dezvoltarea mea personală. Din fiecare “întâmplare” extrag esențialul, morala, și merg mai departe, ca să explorez noi “universuri”.

Vreau să evoluez, ca om, și să dau fiecărei zile însemnătatea ei, așa încât să simt că a contribuit cu încă puțin la înfrumusețarea interiorului meu.

Am rănit, am fost rănită, am suferit din tot sufletul meu și m-am zbuciumat ca marea în timpul furtunii. Dar, de cele mai multe ori, nu m-am lăsat auzită, pentru că am vrut să arăt că sunt puternică.. de aceea de multe ori nu am fost înțeleasă, ori am fost tratată ca un copil care nu știe ce vrea. Cert e că arătam ca un copil, dar simțeam multe, în mod matur; era doar greu să mă exteriorizez.

M-am autoeducat să păstrez stările doar pentru mine, crezând că oricum nu mă va ajuta cu nimic să mă “dezbrac” în “public”. Poate doar voi provoca mila celor din jur. Așa că.. am afișat un zâmbet cald 🙂 și am mers mai departe! Sau am râs expansiv, părând că viața mea e lipsită de durere.

Am citit cărți de aventură, în care mă transpuneam cu ușurință în rolul de “apărător al drepturilor oamenilor buni”, dar care mă ajutau totodată să uit de lumea reală, de multe ori deprimantă în cazul meu. Am ignorat vocile celor ce mi-au vorbit cu milă, am refuzat să gândesc ca ei, am sperat și m-am gândit cu convingere că sunt un om norocos, chiar dacă ceilalți nu văd asta încă.

Am observat, de mic copil, că unele lucruri sunt prea “mari” pentru mine ca să le pot schimba rapid, că uneori nu pot alege să fie cum vreau eu și, mai ales, am înțeles că nu trebuie să mă învinovățesc pentru fenomene care nu depind de mine și la a căror apariție nu am contribuit.

Am urât oameni care mi-au părut răi și chiar erau, dar mai târziu mi-am dat seama că ura mă seacă de putere și energie și că ar fi mai bine să îmi văd de drum. M-am întrebat atunci “de ce e viața crudă cu oamenii buni?”, apoi am înțeles că stă în puterea noastră să o facem mai frumoasă, dacă avem speranță, bunătate, înțelepciune și răbdare. Totul este într-o continuă schimbare…

Apoi, cu aceeași încăpățânare, am vrut să văd partea bună a oamenilor răi, ca să atenuez împovărarea sentimentelor urâte pe care mi le provocau. Uneori am căutat prea mult aceste “tezaure ascunse” și am greșit din nou crezând în reabilitarea unor oameni care nu au devenit prea buni în timp, deși eu am sperat și le-am dat șanse noi, rănindu-mă din nou.

În cele din urmă, după ce am trecut prin “foc și sabie”, am înțeles că nu trebuie să mă lupt cu nimeni, nici măcar cu mine, ori cu stările mele interioare. E foarte normal să ai variate sentimente, dar trebuie să le temperezi, în special pe cele negative și, mai ales, să te străduiești a înțelege cauza apariției lor.

Pentru că, de înțelegerea lor depinde fericirea ta și a familiei tale. Precum bine știm, toate sunt într-o interdependență totală și, așa cum fericirea copiilor depinde de relația părinților, și liniștea părinților depinde de simțirile și stările interioare ale copiilor.

Mi-a luat ceva timp până mi-am iertat rătăcirile, greșelile și alegerile, și poate și mai mult pană când am conștientizat că trebuie să spun ceea ce simt, nu să îmi reprim sentimentele.

Asta nu înseamnă că am încheiat acest “capitol” și acum știu totul despre mine. Încă sunt preocupată de acest aspect și cred că îmi va lua toată viața…

Am crescut fizic și emoțional și știu că nu sunt singura care a ajuns în acest stadiu.

Sunt mulți care împărtășesc aceleași sentimente și trăiri ca și mine, dar eu vreau să vorbesc despre aceste senzații cu tine pentru că simt că împreună putem scoate la suprafață ceea ce avem mai bun în noi.

Vorbind despre ceea ce ne framăntă, vom reuși să găsim soluții și să atenuăm senzațiile de goliciune, inerente în viața tuturor.

De aceea sunt aici, ca să te ajut să te înțelegi mai bine și să îți dau impulsul de a nu ignora niciodată ceea ce simți, pentru că meriți să fii iubit, nu doar să iubești. Trebuie doar să începi cu iubirea de sine!

Poate că mulți dintre noi au reușit să se descopere suficient de mult așa încât să știe cum să ia în piept viața și cum să o facă mai bună, dar încă sunt mulți care au nevoie de o mică speranță de care să se agațe pentru a vedea un nou început.

Acum știu că o mai bună cunoaștere de sine ne ajută să acționăm mai repede în vederea îmbunătățirii vieții, că dezvoltarea noastră emoțională e singura șansă spre fericire.

Eu vreau să am mereu liniște interioară și să îi ghidez și pe alți oameni spre acest punct de lumină. Nu vreau să spun că știu totul, dar am dorința și bunăvoința de a mă “cizela”, așa încât să am mulțumire de sine. Și te încurajez și pe tine să o faci!

Vreau să ajungem împreună “dincolo de vârf”, cum spunea Zig Ziglair.

“Să faci ceva, oricât de neînsemnat, pentru ca oamenii din jur să devină mai fericiţi şi mai buni este cea mai mare ambiţie, cea mai înălţătoare speranţă ce poate însufleţi o fiinţă umană.”

John Lubbock