Category Archives: copilarie

Sora cea Mare

“Adevărata savoare a Vieții se găsește înlăuntrul vostru.”- OsHo

În curând va fi ziua surorii mele.

Mai demult, nu îmi păsa mai deloc de asta. Cadouri, tort, flori? Nu-ți bate capul! Când s-a căsătorit, aveam doar vreo 3 anișori, iar diferența de 18 ani e destul de mare, se pare.

Privind poze de la nunta ei, copil fiind, mi se părea că văd o prințesă, nicidecum pe sora mea. Deși, trebuie să recunosc, uneori nu îmi aminteam că mai am o soră și mă uitam cu uimire la mama, când spunea câte ceva despre ‘Sora mai Mare’!

“Sora mea? Care? Mai am una?” Ce mirare!!

Dar sora mea nu uita că ne are! și deși nu ne întâlneam foarte des, pentru că locuia în alt oraș (care pe-atunci mi se părea infinit de mare și de îndepărtat), niciodată nu venea fără dulciuri, jucării si bineînțeles, hăinuțe, care mi se păreau fantastic de frumoase, nu doar drăguțe!

Eram toată numai zâmbet când primeam complimente, referitoare la ele, și nu uitam să specific “sunt de la Mariana’! Deși, o sa-ți spun un mic secret: mult timp am numit-o Manana!

Când o vedeam venind, de departe, țipam de bucurie si alergam cât puteam de repede ca să îl găsesc pe fratele meu, să ne bucurăm împreună. Pentru că, neavând telefon pe-atunci, venirea ei era întotdeauna o mare Surpriză! Nu-mi încăpeam în piele de-atâta bucurie, drept pentru care uneori îmi venea parcă să mă ascund, de frică să nu încep să plâng!

Cel mai mult mă bucuram că venea la noi și cu cei doi copii ai ei, cu care ne jucam împreună, cântam, chicoteam, chiuiam și bineînțeles că ne și certam. Război și pace, cum altfel?!

Asta pentru că, după căsătorie, lucru absolut firesc pe-atunci, Sora cea Mare a devenit rapid Mamă. Ocupată fiind cu creșterea copiilor, vizitele s-au mai rărit, dar s-a-ntâmplat și un lucru bun: pronunția numelui ei s-a îmbunătățit!

Mi-a plăcut să fiu cea mai mică din casă, deși când am crescut i-am reproșat mereu mamei mele (poți râde cu sau de mine!) faptul că nu m-a născut mai devreme. “De ce ai făcut asta?” o întrebam deseori. Si ea zâmbea sau chiar râdea, iar eu mă supăram și mai mult (evident, tot pe ea)!

De parcă ar mai fi putut cumva schimba ceva..

Chiar mi-a plăcut mult să fiu cea mai mică din familie și o să-ți spun imediat și de ce. Mama îl certa mereu pe fratele meu, spunând: ea e mai mică, tu trebuie s-o ajuți, că ești fratele ei! Iar eu râdeam pe înfundate, știind că nu prea o să aibă de ales și o să se conformeze, făcând de toate.

E un mare avantaj să fii Prâslea al casei, n-am ce zice..!

E de-nțeles, așadar, că Sora cea Mare îmi părea nespus de mare mie! Și mulți presupun și acum, privind pozele, că ea este mama noastră.

Și, daca ne-ai fi văzut când mergeam în vizită pe la ea, cu siguranță ai fi crezut și tu așa! Pentru că noi ne jucam toată ziua pe-afară, cu copiii ei, precum frații, iar ea ne pregătea masa, mergea la muncă și îngrijea casa.

De multe ori o vedeam privindu-ne din spatele ferestrei, zâmbind, iar noi ne jucam în parcul din fața casei, și-atunci îi făceam semn rapid cu mâna și continuam joaca, chicotind.

Îmi plăceau la nebunie acele vacanțe!

Nu de puține ori, Sora cea Mare ne spunea că o doare capul. Și, ce-i drept, era un amănunt pe care nu prea îl băgam în seamă. Astea-s lucruri firești, care trec de la sine; iei o pastiluță și gata, se întâmplă o minune!

Așa mi se părea pe-atunci. Și mult timp așa a crezut și ea.

Până când, liceeană fiind, am fost anunțată că Sora cea Mare este în spital.

Tumoră pe creier. Ce BIZAR!

Sună destul de nefiresc să ai un membru din familie grav bolnav. Nu e deloc un subiect care să-ți aducă bucurie, se știe! Și chiar dacă mergi la mare, la soare, totuși nu poți să ignori o așa ‘întâmplare’, care dintr-o dată te face puțintel mai special, sau.. chiar mai mare!

Mi-amintesc acum de parc-ar fi fost ieri cum, după multe luni de la a doua operație, am primit o scrisoare. Pentru că surorii noastre îi plăcea foarte mult să ne scrie scrisori lungi, povestind noutăți despre toți și toate, laolaltă-adunate!

Încă un mare motiv de bucurie! Iar ea continua consecvent să ne scrie.

Dar de data aceasta, literele din scrisoare erau indescifrabile..

Asta ne-a cam îngrijorat. Dar ea a repetat scrisul pâna când a revenit la normal și scrisorile și vizitele au curs iarăși lin. Dar poate asta sună deja banal!?

Si așa au trecut anii, vreo 9 la număr!

Dar hai să uităm de numărătoare și să revenim la ziua cea mare, pentru că în curând va fi ziua ei și, cu siguranță s-ar bucura să îi spun la mulți ani.

Dar acum am să-ți spun o nouă mirare: sunt deja puțintel mai mare decât Sora cea Mare!

Anul trecut aș fi putut spune că avem aceeași vârstă, dar așa cum vă povesteam o dată, doar mie mi-a fost dată ceva mai multă Viață.

A ei s-a terminat, cumva, așa cum se termină toate poveștile, cândva. Tot la fel cum se încheie acum și povestea mea, adevărată, dar nu numai cu iz de melancolie, ci și de Recunoștință, Admirație, Bunătate, faguri de miere, nucșoare, socată.. Și, deși pare ciudat, chiar Bucurie!

Pentru că Viața merge mereu înainte, în pas vioi, și nu ne putem întoarce decât cu gândul, uneori, înapoi..

De lucrul acesta îți dai seama cumva, la un moment dat, și nu poți decât să te bucuri, apreciind Viața cât poți de mult, Visând, Dansând, Cântând, și mai ales Râzând.

“Cel mai tare și-a folosit Viața cel care s-a bucurat cel mai mult de ea.”- Samuel Butler

 

 

 

 

 

 

Copilului meu drag :)

mac

Îți las această mică “moștenire”….  🙂 ( plus o mare de iubire! )

  • gingășia mea, din vremea când îți mângâiam fața și mânuțele fine și pufoase, sau doar găseam intenționat motivul că ți le încălzesc, iarna;
  • veselia mea, din zilele când săream împreună pe trampolină și făceam mult prea mult zgomot (sărmanii vecini!), dar nu îmi dădeai voie să plec, deși oboseam mai repede decât tine (nu știu cum se făcea, dar tu voiai să sărim imediat dupa ce mâncam… 🙂 )
  • uimirea mea în fața frumuseții naturii, în special când adunam toamna frunze diferit colorate, ca să te impresionez și să-ți stârnesc interesul pentru frumos;
  • hotărârea mea, din zilele când am plecat împreună pe un alt drum, necunoscut, dar plin de aventuri și frumos, zbucium și liniște, deopotrivă;
  • bunătatea mea, din vremea când tu îmi verificai cosmeticele și le luai pe toate cele de care eu “nu mai aveam nevoie”, sau alunele și nucile de care tu “aveai mai mare nevoie”, fiind vegetariană 🙂
  • plăcerea mea de a fi ordonată, motiv pentru care trebuia să ștergi praful și să aspiri, dar tu alegeai să aranjezi jucăriile, hainele și mai ales cosmeticele, urmând ca mai mereu eu să fac restul, pentru că tu erai deja obosită.. 🙂
  • consecvența mea, demonstrată prin veșnica cerință de a-ți deschide dimineața fereastra, a închide pungile cu dulciuri, a duce biscuiții în bucătărie și toate celelalte vase pe care tu le transportai cu mare drag în camera ta, ca să mănânci  în fața televizorului sau calculatorului, ori zilnica cerință de a pune hârtiile în coș…
  • mândria mea, din zecile și zecile de zile când ai venit cu rezultate atât de frumoase, încât stăteam minute în șir să mă întreb cum de poți avea o memorie atât de bună, deși pari mereu distrată și visătoare,
  • înduioșarea mea, față de toate animalele micuțe și fără ajutor, de care (ți-am spus), o dată luate acasă, devii complet responsabil, dar tu preferai deseori să te uiți la filme sau să stai în camera să asculți ploaia, decât să plimbi câinele, obosită fiind de la școală.. 😉
  • încrederea (NU și emoția 😉 ) mea, din ziua când ai mers, la insistența ta, și ți-ai cumpărat pentru prima dată singură dulciuri (pe la 6 anișori), pe un drum fără trotuar, dar nu și fără mașini, iar.. mai târziu în oraș, ca să demonstrezi independența, să-ți cumperi singură încălțăminte și pantaloni (12 ani).  Știu.. mi-ai trimis continuu poze pe WhatsApp, ca să îmi ceri părerea (sau, mai mult, ca să mă liniștești :D)!
  • meticulozitatea mea, de fiecare dată când voiai sandviș și trebuia să îți tai feliile de ardei și castravete foarte subțiri, așa cum îți plac ție;
  • răbdarea mea, de multe ori pusă la grea încercare, când te sunam și, fiind cu prietenii în oraș, dădeai telefonul pe “silence”, sau când amânai să scrii temele, să faci duș, să pui vasele din mașina de spălat în dulap, să ieși cu câinele afară, să… Continue reading

Să fim copii…

copil

Poate că vei spune melancolic: “da, ce bine ar fi să pot trăi din nou fără griji!”, însă eu cred că e benefic pentru tine să fii copil doar atât cât se poate. Dar să fii!!

Cum? Încercând să faci ceea ce face un copil, ca să-ți recapeți puțin din entuziasmul de mai demult. Patinează, mergi la ștrand și înoată sau dă-te pe tobogan, sari pe trampolină, joacă-te cu o pisicuță sau un cățelus, experimentează.. noi sortimente de înghețată 🙂 , prăjiturele noi, mergi la cinema și vizionează un film pentru copii (însoțit de copiii tăi, dacă ai.. ), fă un om de zapadă, sau îngerași. Acestea sunt doar câteva exemple care mi-au venit în minte, dar sigur mai sunt multe altele. Continue reading

Lanțuri imaginare

living your dream

“Inteligence without ambition is a bird without wings”-Salvador Dali (1904-1989)

Când eram mică, oamenii mă întrebau ce vreau să devin când voi fi mare 🙂 (uram această întrebare, dar nu voiam să arat, văzând că lor li se părea foarte firească! ).

Și, pentru că nu îndrăzneam să spun deloc ce mi-aș dori, crezând că sunt prea simpla și făra însemnătate, am spus prima meserie care mi-a venit în minte: croitoreasa (mama mergea la croitoreasa mereu, ca sa îsi faca haine noi ). Asa ca am continuat sa scriu și sa repet, ca un papagal, de fiecare dată când eram întrebată, același “vis”, care nu era deloc al meu.

Era însă unul care nu mă evidenția și nu crea nimănui impresia că aș avea ambiții prea mari pentru cât de măruntă sunt. Așa credeam despre mine atunci, că sunt prea fără posibilități de a ajunge sus. De fapt, eram extrem de timidă și neîncrezătoare în forțele proprii.

Am încercat atunci să îmi induc această plăcere de a crea haine, tăind mai toate rochiile mamei sau surorilor mele, în speranța că voi avea talentul de a crea apoi ceva nou, care să surprindă lumea. Mama mă certa blând, deși în sinea ei era disperată, și îmi dădea sfatul să folosesc doar haine vechi.. Știa ea ce știa 🙂 !

Când am crescut, am reușit să “creez” două fustițe. Atât! Am fost fericită de realizarea mea, dar am conștientizat că nu e deloc simplu și, mai ales, că nu e deloc ceea ce voiam să fac. Continue reading

Prieteni?

prietenie-adevarata

Când eram copil și aveam o prietenă credeam că vom fi mereu apropiate.

Mi-am dat seama că cei mari mă priveau zâmbitori, toleranți, dar totodată sceptici, vrând parcă să-mi spună că ar trebui să-mi bag mințile în cap. Atunci nu prea înțelegeam de ce atitudinea lor exprima un gând, mereu același: “te vei convinge tu că viața nu e chiar așa de simplă.”

Mi-am făcut mulțe prietene apoi, cu care m-am bucurat și am trăit din plin fiecare perioadă a tumultoasei vieți. Încă mai păstrez legătura cu câteva dintre ele și ne amintim cu plăcere de zilele copilăriei noastre.

În vacanțele din perioada liceului ne scriam una celeilalte adevărate romane, spunându-ne dorințele, dezamăgirile, bucuriile și chiar visele de peste noapte. 🙂 Apoi, serviciul, facultatea, mi-au adus în cale oameni noi, care m-au susținut sau doar au pășit odată cu mine pe drumul cel nou. Continue reading